Like Us
Follow UsCătre cealaltă capitală, birjar! 51 de kilometri mai avem de făcut până la Alba Iulia. După seara de pomină de ieri, cu grătare sfârâind și povești care s-au spus până târziu în noapte, dimineața ne-a surprins încă pe jumătate pierduți între somn și amintiri. Și totuși, cea mai mare surpriză ne aștepta la micul dejun.
Radu de la B2B Digital și Daniel din echipa Dell Technologies erau deja acolo, pregătiți de drum, cu bicicletele lucioase aliniate ca pentru start, echipați să ne însoțească pe ultima parte a acestui sezon.
După ștampilarea carnetelor de drumeț, Via Transilvanica ne-a scos în Piața 1848, o ultimă oprire cu foarte mult sens înainte de plecare. Deși odinioară era un spațiu de comerț, astăzi piața arată ca un parc cochet, liniștit, înconjurat de clădiri care formează un mic univers în care prezentul și trecutul coexistă firesc.
Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” domină întreaga piață, impunătoare și calmă, cu aerul ei baroc și cu povestea unui mare început, fiind primul edificiu de acest fel construit de români. Adăpostește și cel mai mare iconostas din țară.
Două priviri aruncate mai departe și găsești fostul Liceu „Sfântul Vasile cel Mare”, prima școală sistematică publică cu predare în limba română, alături de fosta Academie Teologică, Pe scurt, clădirile Școlilor Ardelene, locul unde limba română și-a găsit curajul și direcția, și unde o generație întreagă a pus bazele unei conștiințe naționale.
După câteva poze, ne-am luat rămas bun și de la Blaj, cu regretul că n-am apucat să-i descoperim mai mult străzile curate și pline de ghețișoare multicolore, dar cu promisiunea fermă că ne vom întoarce.
Am ieșit foarte repede din oraș, iar cărarea ne-a purtat în pădure, urmând Calea Crucii către Cărbunari. Traseul este unul dedicat pelerinajului, care pornește, de regulă, din Blaj, de la Catedrală, și urcă spre Sanctuarul „Fecioara Săracilor”, ascuns între copacii pădurii Cărbunari.
Drumul continuă liniștit prin pădure, cu o urcare ușoară, și este parcurs, de cele mai multe ori, pe jos — nu doar ca traseu fizic, ci ca parte a unui ritual spiritual. Copacii contribuie din plin la atmosfera locului, filtrând lumina și creând o alternanță firească între zonele de umbră și cele scăldate în soare.
Pe ultimul segment, traseul capătă o liniște aparte. Aici, pelerinii parcurg „Calea Sfintei Cruci” (Via Crucis), oprindu-se simbolic la stații care marchează momentele din drumul lui Isus spre răstignire, transformând parcursul într-o experiență de reflecție, nu doar de deplasare.
Noi am trecut mai departe în ritmul roților, traversând în liniște grădina Sanctuarului și urmându-ne drumul spre Secășel. Dorința noastră era simplă: să ne oprim în următorul sat și să ne punem la punct nivelul de hidratare.
Drumul ne-a pus din nou la încercare, cu o combinație de urcări și coborâri care nu păreau grele pe hartă, dar care, sub alternanța dintre răcoarea pădurii și un soare din ce în ce mai hotărât, începeau să se simtă. Pădurea ne mai salva din când în când, dar odată ieșiți la deschis, căldura ne călărea după cum și noi călăream bicicletele.
Am intrat, în cele din urmă, în Deleni-Obârșie cu un mic sentiment de victorie, un gen de reușită tăcută, care nu vine din spectacol, ci din faptul că ai dus mai departe încă o bucată de drum.
Liniște. Și iar liniște. Un loc în care ai impresia că timpul s-a retras încet, lăsând în urmă doar urmele unei vieți care a fost odată. O biserică și câteva cruci confirmă că satul încă există pe hartă, chiar dacă pare din categoria celor care se sting încet, cu doar câțiva locuitori pe care îi întâlnești cu foarte mult noroc.
Am căutat instinctiv un magazin, o curte cu o fântână, orice semn de apă rece — dar fără succes. Niciun loc unde să-ți potolești setea, niciun zgomot, niciun semn de mișcare. Doar soarele, drumul și gândul că om mai găsi noi sate pe drum.
De la Ohaba am ajuns la Berghin și bine că am nimerit un magazin deschis, care tocmai își trăgea obloanele — se pare că, pe aici, la ora 12, magazinele sătești intră în pauză, indiferent de planurile călătorilor.
O pană apărută parcă din neant ne-a dat planurile peste cap și ne-a prelungit pauza mai mult decât ne-am fi dorit. Noroc cu un copac rătăcit pe marginea drumului, care ne-a ținut loc de umbrelă sub un soare neobișnuit de aprig și deloc prietenos.
A fost bine cu hidratarea și câteva dulciuri ronțăite pe repede înainte, că urcarea până pe la Straja ne-a bronzat de ziceai că am stat o zi întreagă pe plajă, nu câteva zeci de minute în șa.
Soarele nu ierta nimic, iar drumul urca fără grabă, dar constant, exact genul acela de pantă care te face să-ți găsești ritmul și să rămâi acolo. Dar toate caznele noastre urmau să se termine, pentru că imediat după Straja, drumul s-a transformat în cea mai frumoasă coborâre pe care este musai să o faci pe bicicletă.
Viteză, aer, răcoare, ce poți să-ți dorești mai mult? Nici urmă de efort, doar bucuria simplă de a te lăsa purtat la vale, cu gândurile în urmă și ochii înainte. Cu zâmbetul pe buze, am ajuns la cele trei borne așezate strategic într-o zonă de panoramă incredibilă asupra orașului Alba Iulia.
Până în Alba Iulia, doar coborâre, la fel de frumoasă și vijelioasă, până pe marginea albiei Mureșului, care parcă te felicită că ai reușit. Am pedalat o bucată bună pe lângă apă, cu orașul tot mai aproape și cu senzația aceea plăcută că finalul sezonului era deja acolo, la câteva minute distanță.
Nici nu știm exact când am ajuns la intrarea în Cetatea Alba Iulia. Porțile ne așteptau ca pe niște eroi care, după multe aventuri și drumuri lungi, s-au întors acasă. Ne-am oprit, ne-am pozat, ne-am îmbrățisat și ne-am bucurat cu toată oboseala strânsă în noi. Încă un capitol de 350 de kilometri pe Via Transilvanica se încheiase cu bine, fără mari provocări.
A fost, ca de fiecare dată, despre efort și liniște, despre acele bucurii mărunte și lucruri simple care, adunate, spun o poveste mai mare decât noi. Despre peisaje care te opresc din drum fără să ceară permisiune și despre oamenii care dau sens fiecărui kilometru, pas cu pas.
A fost, în același timp, despre încrederea care crește în timp, despre parteneriate care devin sprijin real, despre prietenii care se leagă firesc și relații care susțin fiecare pas și care transformă un drum într-un proiect comun.
Și mai mult decât orice, a fost despre promisiunea că nu este un sfârșit, ci doar locul din care următorul sezon începe deja să prindă contur.
Până data viitoare se știe: Like, Share & Clopoțel!
Și Cale Bună să avem, și voi, și noi!
Aventură susținută de Fox ESS & Garmin.
