Like Us
Follow UsAi crede că un fluierat îți poate salva viața? OK, poate am exagerat. Dar măcar să te ajute să ieși dintr-o confruntare total incorectă cu picioarele și mâinile întregi? Ca să nu mai vorbim de alte părți ale corpului. Până vă gândiți la un răspuns, ajungem și noi pe deal, cu povestea noastră.
Ploaia care a căzut peste noapte, în cătunul nostru ferit de semnal GSM sau alte interferențe radio, ne-a oferit un somn cât de cât liniștit, după drumul lung de ieri. Zicem „cât de cât”, pentru că vreo patru dintre noi s-au nimerit într-o cameră mare, la etajul pensiunii care ne primise atât de ospitalier cu o seară înainte. Urși nu prea sunt în zonă, dar decibelii de sforăit din camera de la etaj ar fi speriat orice vietate pe o rază de vreun kilometru. Pe scurt, aveai 50% șanse să adormi printre grohăielile respective; altfel, te bucurai de sunete pe care n-ai fi zis că un om le poate scoate în timp ce doarme.
După un mic dejun de 6 stele, format numai din bunătăți făcute în casă, ne-am luat la revedere de la familia Nemșa și ne-am continuat drumul către traseul Via. Din Micăsasa ne abătuserăm cu câțiva kilometri de la traseu, pentru a ne putea caza la Valea Podului. Aveam doar de trecut un deal împădurit pentru a reintra pe Drumul care Unește. Planul era ambițios: aveam de făcut 30 de kilometri până la Blaj, locul unde aveam organizat un eveniment alături de partenerii NOD și Dell Technologies. În calitate de organizatori, era musai să ajungem înaintea tuturor invitaților, adică până la ora 12:00, să facem un duș rapid și să fim pregătiți să ne întâmpinăm oaspeții, care de-abia așteptau să ne revadă.
„Țineți drumul de pământ drept, iar la intrarea în pădure faceți stânga. După ce urcați dealul și treceți de stână, o să aveți și semnal GSM, și tot ce vă trebuie ca să reintrați pe traseu”, ne-a transmis domnul Gabi. Prima parte am reținut-o cu toate urechile, pentru că atât ne interesa: să ajungem în traseu fără să ne pierdem prin pădure. A doua parte urma să se întâmple.
După vreun kilometru pe drum, îl salutam pe vecinul gazdelor noastre, de la ultima casă din cătun, care ne confirma și el că suntem pe drumul cel bun. Doar că el a subliniat mai bine a doua parte transmisă de domnul Gabi: „Aveți grijă, că e o stână, mergeți încet. Aa, v-am mai văzut undeva pe dumneavoastră… nu sunteți domnul de la televizor?” Florin al nostru râdea bucuros că, până și în creierii munților, faima îl precede și lumea îl recunoaște cu bucurie, chiar dacă e înfofolit în geacă și cu casca de biciclist pe cap. Ne-am continuat drumul, care a început să urce încet și șerpuit.
Ei, cât de complicat poate să fie? Stăm aproape unii de alții, vorbim frumos cu cățeii — nouă ne plac cățeii, și pisicile, și… ursuleții. Suntem pe pozitiv astăzi: n-avem mulți kilometri de făcut, după deal urmează coborârea și gata, am ajuns la Blaj. Grătar, bună dispoziție alături de parteneri — o zi perfectă. Stai să vezi. Gânduri frumoase, dar realitatea bătea filmul după prima curbă, momentul în care s-a auzit primul urleto-lătrat. Cam așa se dă alarma la stână, rapid, fără avertisment, fără „bună ziua”.
Ne-am oprit instinctiv, fiecare cu zâmbetul ăla încremenit pe față, genul de zâmbet care spune „stăm liniștiți, cățelușii simt energia noastră pozitivă”. Energia noastră pozitivă, însă, părea că nu impresionează prea tare prima patrulă de pază, care apăruse deja dintre tufe, ca din manual: doi în față, încă doi în flanc, toți cu privirea fixă și fără urmă de chef de socializare. „Vezi că mai sunt doi în stânga spate!” „Unde, bre? Că nici nu-i văd, doar le aud lătratul.”
„Hai că e bine, sunt doar curioși”, a zis cineva, într-un optimism pe care nici el nu părea să-l creadă. „Vorbiți cu ei, cu calm”, a șoptit altcineva.
Ne-am aranjat bicicletele în exterior, astfel încât să fim între ele, să ne apărăm în caz de necesitate. Și uite-ne, șase oameni adulți și vaccinați, în mijlocul dealului, încercând să negociem pacea cu niște câini de stână: „Hei, ce cuțu cuminte… ușor… suntem de-ai voștri… vrem să trecem de dealul ăsta, fir-ar el să fie de deal”.
Din păcate, vocabularul nostru diplomatic părea complet nepotrivit pentru context. Lătratul s-a ascuțit imediat, mai apăsat, mai aproape, iar din spate s-a auzit încă unul, mai gros – genul acela de bas care îți spune clar că au sosit întăririle. În total, am numărat vreo zece „gardieni ai galaxiei” de oi, în timp ce oile, undeva în fundal, behăiau de parcă asistau la cel mai bun spectacol de comedie al zilei.
Dintr-o dată, s-a auzit un fluierat scurt. Orchestra s-a oprit și s-a reorganizat instant. Lătratul s-a transformat într-un mormăit nemulțumit, ca un protest murmurat în barbă, iar noi am primit, în sfârșit, undă verde să trecem. Și am trecut. Cuminți. Liniștiți. Aproape în șoaptă. Soldații, care până atunci fuseseră extrem de vocali, au amuțit pe loc, încremeniți ca niște stane de piatră, aliniați și drepți ca la instrucție. Mai comenta câte unul, cu vreo mârâitură sau o grimasă de „mai lasă-mă puțin, că-i rup pe ăștia”, dar niciunul nu mai făcea vreun pas.
O demonstrație impecabilă de disciplină – pentru ei, un simplu fluierat; pentru noi, o dorință împlinită. Și iată-ne la marginea pădurii, imediat după stână, transpirați ca după vreo 20 de kilometri de urcare, dar bucuroși că putem merge mai departe fără griji. Bonus semnal maxim, apărut pe Garmin Edge 850 aflat pe bicicleta lui Costin, odată cu drumul care ne-a readus în traseul de Via. O coborâre pe coama dealului ne-a uluit cu frumusețea care ne înconjura 360 de grade, de nu ne mai săturam să o privim.
Pe drum spre Blaj, am luat-o către Mănărade, loc în care tot Costin și-a zis că merită să mai facă o pană, asta să nu-și iasă din mâna de specialist mecanic 6. Partea pozitivă este că i s-a întâmplat în fața Bisericii Evanghelice din Mănărade, fix când ne întrebam dacă o să ne mai bucurăm de încă un locaș cu o poveste de aflat.
Ridicată pe locul unei vechi biserici gotice, datate încă din Evul Mediu, construcția păstrează și astăzi zidul de apărare și turnul de incintă, transformat ulterior în clopotniță. Forma pe care o are astăzi datează din 1869, când comunitatea săsească din zonă a decis să reconstruiască lăcașul, păstrând însă fragmentele vechii structuri și, odată cu ele, o parte din istoria locului. Lucrările de reabilitare a zidului de împrejmuire al bisericii au fost subvenționate de Ministerul pentru Cultură și Media din Germania, iar interiorul a fost restaurat cu sprijinul Bisericii Greco-Catolice.
După ultimele pompe, am plecat, în sfârșit, către Blaj, cu ceasul ticăind amenințător spre ora 12. Cu toate acestea, am reușit să ajungem la timp, chiar în momentul în care primii parteneri sosiseră la întâlnirea noastră.
Multe prezentări n-am prea avut în program, dar povești despre aventurile noastre din acest sezon de Via – nenumărate. Înainte să plece către Cluj, unde era așteptat la TIFF, Florin și-a dorit să ne transmită câteva gânduri tuturor, despre experiența lui pe Via Transilvanica și despre cuvântul care, spunea el, i-a rămas în minte pe tot traseul: „grijă”.
Grija unul pentru celălalt, fără grabă și fără competiție, grija pentru cei care vin din urmă, pentru urmele pe care le lăsăm pe traseu și pentru locurile care ne primesc fără să ceară nimic în schimb. Via, ne spunea el, nu este doar un drum, ci un mod de a învăța să vezi altfel România — mai atent, mai responsabil, mai aproape de oameni și de poveștile lor. Și poate că, dincolo de peisaje sau kilometri, asta e ceea ce rămâne cu adevărat: felul în care înveți să ai grijă.
Seara s-a încheiat cu un spectacol culinar oferit de prietenii noștri dragi de la Grataragiul, care au reușit să ducă grătarul la rang de artă și să-l transforme într-o experiență în sine. Cu focul aprins ca într-un mic ritual, cu bucăți de carne pregătite ca la carte și cu o energie care aduna oamenii în jurul lor, totul a devenit o poveste savurată bucată cu bucată. De la preparate clasice reinterpretate până la combinații surprinzătoare, fiecare preparat își aducea propriul caracter și propria savoare, iar amestecul de gusturi, fum și voie bună a făcut ca seara să devină o sărbătoare între prieteni care nu s-au mai văzut demult.
Am adormit cu greu, cu multe emoții și gânduri pentru ziua următoare, ultimii 50 de kilometri de făcut până la Alba Carolina, destinația pe care am avut-o în plan la începutul sezonul 3. Mixed feelings, cum ar zice colegul Costin. Un amestec ciudat de oboseală și nerăbdare, de final și început, în care îți dai seama că nu mai e mult, dar tocmai de aceea ai vrea să mai prelungești puțin drumul. Ai mai continua, dar ți-e tare dor și de ai tăi, pe care nu i-ai mai văzut de aproape două săptămâni.
Ceea ce a început ca un plan pe hartă sau într-un Excel a devenit, fără să ne dăm seama, ceva mult mai mult: o experiență care ne-a apropiat de oameni, de locuri și unii de alții. O obișnuință, un ritual, un ritm, pe care nu le mai găsești ușor în afara traseului. Un drum de la care nu-ți vine să te abați, ci pe care vrei să-l simți, să-l trăiești și să-l duci până la capăt.
Urmează ultima zi de traseu din sezonul 3. Deci mai aveți timp să like, share & clopoțel.
Cale Bună să avem, și voi, și noi!
Aventură susținută de Fox ESS & Garmin.
